Arogante

„...purtând pe brațe povara poemului imperfect” Lidia Zadeh Petrescu dansează. Poemele ei au o sprinteneală, un fel de bucurie pură a rostirii, mimând naivitatea tocmai pentru a-și găsi profunzimea. Asta nu exclude deloc tragismul, dimpotrivă îi dă forța autenticului și a firescului. „Fumez/sunt un om liber/de sărbători” spune ea cu alura unui participant la un Woodstock perpetuu. „Vreau să respir” este strigătul direct, din toată ființa, care explică și implică poezia Lidei Zadeh...care pare a căuta o eliberare permanentă. Rima ne vorbește despre o intrinsecă nevoie de muzică. „Zidită-n poezie ca într-un edificiu /Religia iubirii la vers m-a convertit” sună o confesiune (este o poezie extrem confesivă, eliminând tot ce ar putea fi impuritate a cotidianului. Tocmai pentru că nu omite realul, dar unul trecut printr-un athanor sufletesc de înalte incandescențe). Ludicul precum în Caroseria sau Coliva nu diminuează forța neagră a unor imagini, ci le încadrează într-o coerență vertiginoasă. Este o poezie care dă o puternică senzație de rostogolire în mare viteză spre un spațiu necunoscut, unde nu știi dacă te așteaptă salteaua de amortizare a căderii. Dar și cu o bucurie a zborului expusă cu voluptate. Poemele au carnalitate, se feresc de abstracțiuni, chiar când aleg tonul sentențios. Sarcasmul multor imagini nu lipsește nici el (Bâlci de mahala). O poezie despre bucuria de a face poezie... (CHRISTIAN CRĂCIUN)