In adancul sufletului. Vindecarea prin metoda constelatiilor familiale

Relațiile tale cu cei din jur, modul în care te percepi pe tine însuți și locul tău în societate, dorința de a avea copii sau de a-ţi urmări ambițiile profesionale, toate acestea pot fi influențate de conflictele nerezolvate din familie. Corpul tău păstrează inclusiv emoțiile și senzațiile fizice rezultate în urma situațiilor traumatice, dar de cele mai multe ori, acestea nu sunt experimentate sub formă de amintiri, ci ca reacții fizice care îți perturbă prezentul.

Metoda constelațiilor familiale te ajută să identifici sursa tiparelor dăunătoare de comportament și să obții o înțelegere mai bună a dinamicilor inconștiente din familie pe care le resimțim cu toții adesea sub forma anxietăților, temerilor, lipsurilor, frustrărilor, furiilor, problemelor de sănătate sau a episoadelor depresive.

Visatorii nu mor niciodata

Unele existențe par a fi desprinse dintr-un tablou pictat în culorile nopții. Altele par extrase din ilustrații colorate viu, țipător, scandalos, pătimaș și neîmblânzit. Sunt vieți care străpung parcă monotonia unei ere digitale și rămân ancorate în sufletele noastre. Astfel de existențe duc visătorii, ființe fragile și totuși imposibil de frânt, pe care autoarea le surprinde cu atâta căldură și naturalețe, încât, citindu-le, propriile noastre visuri par să capete o viață a lor, una nemuritoare, independentă de noi și de legile noastre.

Visătorii nu mor niciodată este mai mult decât un volum de eseuri – este un vis lucid, un soi de reverie sperată a fi într-un sfârșit vindecătoare, cu neastâmpăr și abnegație, cu freamăt și emoție. Este o îmbrățișare caldă a sinelui imperfect, care pendulează între lumi și între stări ale sufletului.

Binecuvantate ne fie dorurile

Binecuvântate ne fie dorurile este, înainte de toate, o colecție de doruri, trăite și suferite, pe care autoarea le așază sub lentila pătrunzătoare și capricioasă a societății și a cutumelor ei, bune sau rele deopotrivă.

Este o radiografie pe suflet deschis care ne amintește că dorul, în esența sa, nu este o lipsă, ci o reîntregire a sinelui cu reminiscențe ale celor îndepărtați, apropiați, imperfecți, minunați, ridicoli uneori, loviți de soartă sau buni ca pâinea caldă. Binecuvântate ne fie dorurile de oameni, pentru că ele ne amintesc cine am fost, cine suntem și cine putem deveni.