În poezia lui Vasile Macoviciuc, privirea aţintită asupra desfăşurării gesturilor cotidiene subminează orice sursă de confort afectiv/ mental, căci întrebările se adresează miezului de neatins al rosturilor fiinţei, iar cel care întreabă ştie de la început că nu va primi niciun răspuns. Dincolo de pojghiţa biciuitoare şi uneori deşucheată a vorbelor (un fel de exerciţiu de admiraţie faţă în faţă cu infinita mlădiere a limbii române), se simte mereu sângerând moralistul, duios-sentimentalul, îngăduitorul gata să domolească răscoala, să clădească echilibre – oricât de fragile –, să ajungă la o împăcare (tensionată) cu sine şi cu lumea. Încă de la început, nu cuminţirea/ cuminţenia mi se părea de aşteptat în versurile viitoare, ci tăişul net al verbului aforistic amuşinat de tăceri.
Volumele de versuri semnate de Vasile Macoviciuc decupează ipostaze şi euri lirice succesive convocate într-un bogat simpozion, trasând din tatonări şi tot mai laconice enunţuri, chiar cu o tentă sibilinică uneori, un eu integrat, care îşi asumă feţele multiple şi migrenele, gata să exerseze şi alte „împieliţări” verbale. Se adaugă versurilor mai noi o notă elegiacă, un vătuit scrâşnet crepuscular aspirând la schiţarea unui portret cuprinzător al fiinţei muritoare, înnobilat de recursul la gândul activ.
Irina PETRAŞ