Tăcerea narciselor nu este doar povestea unui om, ci este o lecție de viață despre suferință, speranță și renaștere. Autoarea are un dar aparte de a te transpune în lumea sa, acolo unde emoțiile preiau controlul, iar amintirile ne cuprind pe toți. Am citit cu plăcere cartea și am descoperit nostalgia și căldura cu care autoarea a creionat copilăria și tinerețea sa, prezentându-le exact cum au fost, reale și înduioșătoare, sau pur și simplu incredibile. Deși modul de expunere predominant este narațiunea, autoarea întrebuințează ori de câte ori are prilejul și alte mijloace de realizare artistică, făcând din cititor un adevărat spectator al faptelor relatate.

O recomand cu mare drag, m-a captivat.

Prof. Gabriela Duțu

30 mai 1973

Am avut învățământul politic și ne-am distrat puțin. Nimeni nu s-a pregătit, în schimb a venit în vizită o activistă de partid. Dirigintele, săracul, voia să spunem ceva. Să ieșim bine și să nu se amâne.

Până la urmă ne-am descurcat. Mai întâi am început cu chiulangii. I-au criticat, i-au ridicat în picioare. Printre aceștia se numără, bineînțeles, „nebunul” de Dumitru, care răspunde ironic că el are nevoie de singurătate și de aceea pleacă de unul singur pe Capela.

Pe urmă am început să sintetizăm tezele de până acum și ultima – Munca și etica muncii și să vezi ce s-au „încălzit” copiii – contradicții că munca e și nu e o necesitate.

La final nimeni nu și-a dat seama că nu fusesem deloc pregătiți – dimpotrivă doamna activistă ne-a lăudat.

Avându-l pe Belciu diriginte, această clasă – formată din 44 de elevi, 22 de fete, 22 de băieți, era într-adevăr clasa specială, deosebită a liceului, singura care avea orchestră formată din băieții noștri talentați – vezi „Liceenii” – clasă care a făcut nenumărate drumeții, excursii și multe „boacăne” care ajungeau uneori la domnul Director și toată clasa era „pedepsită”.