Ca să înțelegi, cât limitat poți să înțelegi, evoluția discursului liric al unei întregi creații poetice, cu momentele ei complicat-constitutive, trebuie să știi ceva despre viața poetului. Când, cu ani în urmă, am scris despre poetul adevărat care e Valentin Talpalaru, ceva ce cred și acum, nu știam nimic din tot ce știu astăzi, după ce i-am citit prozele autobiografice din volumul Strada Măicuței. Amintirile netrucate, scrise cu harul și naturalețea talentului, trăiesc prin portretele ce dau viață unei lumi specifice din care a ieșit, evident marcat, omul și scriitorul de astăzi.

Elvira SOROHAN

Clapeta 2

Deloc întâmplător, noua antologie, Desculț prin lumină (2023), survolând și selectând exigent vreo / din opt volume, se deschide cu un grupaj din Ghemuit într-un sâmbure. Infirmând, credem, ca popas bilanțier, o mai veche spusă a poetului, cândva doritor să ne asigure: „mă simt bine în colțuri”. Antologia, obligând la o revizitare a liricii sale, îndeamnă la o judecată dreaptă, cumpănind asupra acestei marginalități (asumate), câștigând o altă vizibilitate, lăsând „o dâră de semne în urmă”. Și împăcând, sub un titlu „eminescian”, eul din adânc, un nucleu germinativ (sâmburele ca „ipostază naturală a arheului”, cum nota Theodor Codreanu) cu cel ieșit din tăcere (chiar dacă „vorbele s-au terminat”), hălăduind în lumină, deslegând enigma supremă, moartea-pereche. Intrăm într-un timp fără neguri, „fără chip”, deși noaptea ar fi „singura haină bună”. Deocamdată, poetul, oferindu-ne câte un sonet puber sau galant, câte un „pastel mahmur” și un „cântec orb”, nu dobândise „harul tăcerii”; urmele sunt de găsit „pe toate cărările”, invocând o „zeamă de astre”, cu „oase de demiurg”.