Dragostea. 12 povestiri

În aceste 12 povestiri, Cehov se dovedește, cu inefabilul său amestec de luciditate tristă și umor lipsit de sarcasm, un maestru al nuanțelor și subtilităților dulci-amare ale sufletului, fără a scrie propriu-zis proză psihologică sau de idei.

Pentru Cehov, dragostea adevărată e departe de a fi ideală și lipsită de contradicții, deși inevitabil idealizează. În mod esențial, ea se întemeiază pe o comuniune – fie și iluzorie, în cazul celor amăgiți – de simțire și valori, pe sinceritate, constanță și devotament. Scriitorul are un ochi ager și infailibil pentru diferitele ipostaze ale iubirii – de la dragostea împărtășită la cea disprețuită, la neputința sau lipsa curajului de a iubi, la dragostea frustrată ori care nu rezistă încercărilor vieții, dar și la dragostea platonică, admiratoare – și pentru diferitele surogate ale iubirii – simpla atracție fizică, senzualitatea rece, mila, condescendența, rutina, nevoia egoistă de a plăcea, de siguranță ori statut. Nimic din ceea ce e omenesc nu scapă observației sale chirurgicale, și totuși profund înțelegătoare. În cele din urmă, în spiritul lui umanist, dragostea între un bărbat și o femeie este legată de un caracter bun și de credința în artă, știință ori în profesie – cu alte cuvinte, în latura nobilă a naturii umane.

DESPRE A.P. CEHOV

ANTON PAVLOVICI CEHOV (17/29 ianuarie 1860–15 iulie 1904) s-a născut la Taganrog, pe malul Mării Azov, în familia numeroasă a unui comerciant și a unei mame casnice, cu dar de povestitoare. Publică schițe umoristice de la 16 ani, pentru a se întreține în gimnaziul din oraș. Din 1879, când devine student la Medicină la Moscova, scrie frenetic, pentru a-și ajuta financiar familia, continuând să publice, în diferite reviste, schițe și scene umoristice, adesea sub pseudonim. Din 1884 va lucra toată viața ca medic, fără să câștige prea mult și tratându-i gratis pe săraci. El însuși începe să dea primele semne de tuberculoză, pe care le ascunde de cei apropiați. În 1886–1887 se mută de la revista umoristică Oskolki – unde îi apăruseră peste 270 de schițe – la Novoe vremea, ziar de mare circulație, care-l plătește dublu. În 1887, culegerea sa de povestiri În amurg câștigă prestigiosul Premiu Pușkin. În același an, publică într-o revistă literară de prestigiu nuvela Stepa, inspirată de o călătorie în Ucraina, și scrie la comandă Ivanov, prima sa piesă jucată, care se bucură de succes. În 1890 călătorește până în insula Sahalin, unde, timp de trei luni, intervievează mii de deținuți din colonia penală și localnici pentru recensământ, rezultatul fiind volumul etnografic și sociologic Insula Sahalin (1893–1894), care pledează pentru un tratament uman al deținuților. În 1892 cumpără o casă la țară, la Melihovo, nu departe de Moscova, unde se instalează cu familia și se ocupă, pe lângă scris și medicină, cu horticultura. Aici scrie, între altele, Pescărușul (1895) și Unchiul Vania (1896), dar și o serie întreagă de povestiri valoroase: Salonul numărul 6, Zvăpăiata, Ordinul Anna, Călugărul negru etc. În 1898, cu ocazia montării Pescărușului la Teatrul de Artă din Moscova în regia lui Konstantin Stanislavski, o cunoaște pe actrița Olga Knipper, cea care avea să-i devină, în 1901, soție. Agravarea tuberculozei îl silește să se instaleze la Ialta. Din 1899 datează povestirea Doamna cu cățelul, și tot aici sunt concepute piesele Trei surori (1900) și Livada de vișini (1903). Între 1899 și 1901, editorul A.F. Marks îi publică o serie de Opere în zece volume, îngrijite de Cehov însuși. Boala îl silește să plece în iunie 1904 la Badenweiler, în Germania, unde moare într-un sanatoriu pe 15 iulie, rămășițele pământești fiindu-i aduse la Moscova. Volumul Dragostea. 12 povestiri (Humanitas Fiction, 2023) conține o selecție tematică reprezentativă, acoperind aproape întreaga perioadă creatoare a lui Cehov.