Stapanul si cuceritorul meu

„Noul roman al lui François-Henri Désérable este o mică bijuterie de poezie și ironie. [...] Autorul amplifică pasiunea pentru a o duce în derizoriu. Redă atât de convingător limbajul iubirii incandescente, al iubirii chinuitoare, al iubirii imposibile, al iubirii disperate. În această carte, care nu pierde nimic din virtuozitatea sclipitoare a romanului anterior, Un anume domn Piekielny, Désérable câștigă în profunzime. Un regal stilistic.“ — Le Journal de Dimanche

Titlul romanului Stăpânul și cuceritorul meu provine dintr-un vers al lui Paul Verlaine, dar este greu de imaginat că însuși poetul și pistolul cu care l-a împușcat pe Rimbaud joacă un rol esențial în povestea de dragoste interzisă dintre Tina și Vasco, unde prețioasa casetă cu inima lui Voltaire, furată de la Biblioteca Națională a Franței, devine cadou de aniversare, iar arma lui Verlaine, cumpărată la licitație, alături de un caiet cu sonete și haikuuri ajung probe incriminatoare pe masa judecătorului de instrucție. Eșecul relației amoroase dintre cei doi protagoniști, surprins cu ironie fină de vocea uneori melancolică, alteori tăioasă a naratorului chemat la tribunal să depună mărturie, se declină cu toate culorile pasiunii oarbe, de la gesturile necugetate în frumusețea lor ale îndrăgostirii până la străfulgerările de luciditate din final.

Într-un interviu, François-Henri Désérable declara: „Am trăit cu pasiune o poveste de dragoste, rațiunea s-a predat, a depus armele, iar eu nu am putut scrie altceva pe acest subiect. Mi s-a părut necesar să încerc să reconstitui sentimentele care mă animaseră într-o ficțiune ce se învârte în jurul poeziei.“ Ironia și liricul se întrepătrund într-un elogiu adus cărților și iubirii, chiar și atunci când aceasta ne face să ne pierdem capul.