Volumul de față urmărește reconstituirea și analiza unuia dintre cele mai bogate tezaure de manuscrise și cărți din Europa Orientală, acela al Mănăstirii Neamț și al prelungirii sale de peste Prut, Mănăstirea Noul Neamț, printr-o prezentare completă și sistematică a manuscriselor nemțene rămase după incendiul din 1862 sau păstrate în alte biblioteci din țară și străinătate.

Analiza lor îi permite autoarei să scrie pagini de o deosebită importanță pentru istoria literară și spirituală românească din secolul al XVIII-lea, anume despre școala de traduceri românești de la Neamț, cei (cel puțin) 12 cărturari care au ilustrat-o (proveniți din toate părțile țării), buni cunoscători de elină și pricepuți teologi, contribuția lor la opera starețului Paisie și la cultura religioasă românească, pe care au înzestrat-o cu remarcabile tălmăciri din literatura patristică.