Inflorirea frigului

Gheorghe VIDICAN îmi pare asemeni căutătorului de aur prin pâraiele din Munţii Apuseni, pe care l-am întâlnit într-o vară, demult în studenția mereu veselă și călătoare; vine, acolo, primăvara, se instalează într-un cort, trece, zilnic, prin sita sa, apă, mâl, pietre, tot ce aduce pârâul repede de sus, alege, din când în când, câte un minuscul grăunte auriu, îl pune în chimir, toamna, pleacă şi trăieşte peste iarnă cu ceea ce a adunat, pentru ca să revină la acelaşi pârâu sau

la altul, primăvara viitoare. Astfel, din seria de enunţuri, care curge mereu năvalnic, aglutinând trăiri, stări, sentimente, amintiri, scene din (i)realitatea imediată a „guvernării boc”, fantasme, prieteni, „gabriel chifu şi mircea mihăieş”, vise şi cotidianul cenuşiu, amorf, nopţi şi zile, plictiseli şi pasiuni, poetul alege câteva metafore dominante care irigă discursul liric şi îi conferă coerenţă.

Original este Gheorghe Vidican atunci când explorează lumile apocaliptice ale simţurilor; aici poetul descoperă șoapta și mirosul poeziei adevărate; el are o mare forță de dislocare a realului, de fragmentare și neantizare, pentru a-l recompune într-un alt registru, al fierberii patimii și, mai ales, al mirosurilor: Gheorghe Vidican îşi scrie poezia într-o neascunsă, pregnantă voluptate a simțurilor, structurând textele prin și într-un anume miros, semnificând totdeauna ceva, esențialul, poate, în dez-ordinea erosului, dar și în orizontul trăirii interioare, figurând secvențe dintr-o autobiografie lirică.

Poemele din cărțile lui Gheorghe Vidican de­senează un ţărm al hăului de unde poate porni aventura în lumea unui neant scorburos care e capătul, limita pustiei lui Cain, dar, deopo­trivă, spune poetul, e şi un potenţial nou început, departele, por­tul nemărginirii.

Gheorghe Vidican e un poet cu o remarcabilă capacitate de metaforizare a realului şi sinelui, vizibilă în toate cărţile sale.

Ioan HOLBAN