Libertatea criticii

Criticul nu poate fi prizonierul literaturii. În această libertate stă secretul celei mai strânse apropieri de natura, construcţia şi funcţiile textului literar. Aici este, poate, paradoxul criticii literare. Dacă persis­tă în lecturi exclusiv din aria literaturii, cel care se angajează în des­ci­frarea textului nu va reuşi niciodată să satisfacă necesităţile unei abordări din unghiuri multiple, care să tindă către o elucidare completă a acestuia; va cădea în estetism sau va rămâne la aspectele tehnice. Ca imitaţie a lumii, literatura are nevoie, pentru a fi înţeleasă, de tot ce­ea ce înseamnă cunoaşterea acesteia.

Dar libertatea criticului nu este totuna cu libertatea criticii.

Critica, determinată fiind de natura specifică şi caracterul teleologic ale discursului lite­rar, nu este un spaţiu al libertă­ţilor necontrolate, al hazardului, capri­ciu­lui, al su­biectivităţii extreme. […] Esteticul nu intră în sfera ideologiei literare, el fiind de la sine înţeles în analiza operei. Orice altă concepţie constituie o eludare a statutului firesc al operei de artă, a principiilor ei, o încălcare a autonomiei literaturi­tăţii. Opera singură impune metoda.

Radu VOINESCU