Pentru Ioan Oancea, poezia trebuie să fievederea secundă, viziune a trecutului şi duh din duhul poetu lui; aceasta se scrie atunci când „harul se-aprinde din har” în „sfinţita Poiană a Mărului” sau, altundeva, „Poiana cu fân”, acolo unde Duhul însuşi se transferă în duhul

poetului pentru a-i desena aripile de înger şi unde mormintele vorbesc cu cerul, comunică prin „arborele mormintele vorbesc cu cerul, comunică prin „arborele ceea ce în vechime se numea axis mundi, omphalos, unind cosmicul cu teluricul, în detenta metafizică a versurilor şi în tonalitatea lor baladescă.

Ioan Oancea este un poet adevărat care confirmă,încă o dată, că eşti astfel atunci, sau tocmai atunci când nu vrei neapărat asta: poezia trăieşte cu el.