Jazz contextele mele

Vechiul meu prieten fratern Virgil Mihaiu, fără de care viața mea ar fi fost mai săracă, iar jazzul românesc și cel global ar fi mai greu de legat de lumile culturale din care provin și în care ajung, a preluat (cu acordul meu) genericul rubricii mele și a construit în același spirit – dar mai bine! – o saga de un sfert de secol. Astfel, viața postumă a unui titlu a devenit adevărata sa istorie, iar începuturile sale au rămas acolo unde trebuie – în preistorie.

Îi rămân dator în eternitate prietenului meu: a desăvârșit proiectul frumos și idealist pe care-l făuream împreună acum peste trei decenii. Scrisul, activismul jazzistic sincretic transnațional, opera de profesor, mediator cultural și mentor, prezențele pe scene și în culise, la radio și la televiziune, pe noile medii și în jurii, ca toate celelalte forme și modalități de a sluji jazzul, l-au impus pe Virgil Mihaiu într-o ligă selectă, la care puțini pot năzui.

Mă bucur să-l văd pururea tânăr, dedicat trup și suflet jazzului… în context, ubicuu și energic. Și sunt convins că așa va fi încă multă vreme.

Sorin ANTOHI