Tu mă’nspăimânți cu visuri, și’n spaime pui vedenii,

zburdalnicul meu suflet rupându-mi-l de duh

și oasele, de moarte.

Că nu trăiesc cât veacul, să’ndur la nesfârșit;

ci lasă-mă în pace cu viața-mi găunoasă!...

Ce-i omul, că Tu Însuți l-ai ridicat în slăvi?

ce-i omul, ca Tu Însuți să nu-l scapi din vedere,

să ai un ochi asupră-i din seară până’n ziuă

și’n ceasu-i de odihnă să-l iei la întrebări?

O, până când mă’nvălui, și până când m’acoperi,

și până când n’am tihnă nici să-mi înghit scuipatul?

Dac’am greșit, ce oare să fac eu? ci spune-mi,

Tu, Cel ce pân’și gândul din om îl sfredelești!...

De ce m’ai pus pe mine să-Ți stau, eu, împotrivă,

și sarcină să-Ți fiu?

De ce fărădelegea Tu nu vrei să mi-o uiți

și pentru ce păcatul din mine nu mi-l speli?...

Și-acum, merg în pământ;

curând s-o face ziuă, dar eu nu voi mai fi.

(Iov, 7, 14-21)