„Nicolae Tudor stă de vorbă cu clasicii prin cărţile numeroase şi „dese” care s-au scris despre ei, este, adică, informat şi „înarmat până-n dinţi” şi nu face paradă de erudiţie, ci chiar porneşte în campanii de recucerire a lor, de salvare şi impunere. Este o constantă a intelectualului român implicat în educaţie, a profesorului de liceu mai ales, constantă care, de la Pompiliu Constantinescu încoace să zicem, face sistem şi adevărată categorie a creaţiei. S-a vorbit chiar de nobila misiune a „criticilor liceeni”, aceea de a reexamina anual clasicii. Fiind mai aproape de tineretul mereu în emergenţă, ei devin novatori prin forţa lucrurilor, trebuind să inoveze mereu, să inventeze, să reformuleze; ei sunt şi îndrăzneţi şi bine calculaţi dar înainte de toate sunt în iureşul ideilor, viaţa îi implică şi trebuie să-i răspundă cu marca personalităţii.”