Voci din exil

După ’89, odată cu spulberarea interdicțiilor (parțiale sau totale), într-o lume agitată și neașezată, cum era România post-ceaușistă, aportul diasporenilor (prin literatura și revuistica exilului) a provocat „un fenomen neliniștitor”. După „abuzuri de uitare” și manipularea memoriei, trecutul se rescria, iscând rocade și seisme ierarhice. Pretenția că „doar înlăuntrul granițelor RPR”, cum se pronunțase T. Vianu, se năștea literatura română, s-a văzut grabnic infirmată. Și, în replică, un alt exclusivism își făcea loc, doar cei din afară reprezentând, chipurile, literatura română, fluturând, într-o zonă „deșertificată”, „liste rele” și culpabilizări în trombă, puțin interesați de descifrarea corectă a contextelor. Necesara perspectivă unică părea suspendată. Dar, negreșit, o literatură a exilului românesc există și recuperarea ei se cuvine întreprinsă în numele efortului întregitor.

Dacă Mircea Eliade, ca neobosit animator, își dorea, prin 1953, o Bibliotecă a Pribegiei, mândru de activitatea culturală a românilor din exil, salvând – ca prezență spirituală – patria însângerată, astăzi recuperarea exilului cultural românesc, a acelei țări „de dincolo”, „ar fi trebuit să devină o necesitate de absolută urgență”. Dar o strategie asumată instituțional lipsește, din păcate. Să se adeverească oare spusele lui N.I. Herescu, aproape convins că „operele pribegilor au și ele, îndeobște, un destin pribeag”? Reunim în acest prim volum câteva figuri majore ale exilului cultural românesc, în exclusivitate din spațiul francez. / Adrian Dinu Rachieru