Realiter

Amintirile Monicăi Mărgineanu ar putea fi încadrate într-o specie literară aparte, derivată din memorialistica de detenție comunistă. O postmemorialistică a mărturiilor celor cărora le-au fost arestați părinții din motive de conștiință. Memoria celor care au fost ”blestemați” să se nască unde nu trebuie, când nu trebuie și mai ales să primească o educație cum nu trebuie. Realiter este cuvântul-cheie al acestei mărturii cutremurătoare. Un cuvânt făurit în atelierele emoționale ale autoarei, eliberat de sub carapacea acelui adevăr ”hărăzit numai pruncilor”, un cuvânt capabil să cuprindă realitatea întreagă, cu concretul și imaginarul ei laolaltă. Realiter-ul acesta este de fapt o istorie a regimului comunist din România, privit prin ochii copilului nevinovat – cum altfel ar putea fi un copil? –, ai adolescentului dornic de iubiri și învățătură, ai tânărului trecut brutal dintr-o eră într-alta, fără consimțământ, fără compasiune, cu multă ură și cinism.”

Gelu Hossu, Prefață

Realiter este denumirea dată de Maria Manasia – personajul central al acestui roman autobiografic al Monicăi Mărgineanu – acelui spațiu mental în care ea se refugiază din fața agresivității realității comuniste, creându-și „propria realitate”, unde trăia „cu gând tainic despre ne-a-pă-ra-ta victorie a celui drept, a celui mai bun”, despre „acel adevăr care se arată la vedere ca de la sine, adevărul prieten-care-neapărat-întotdeauna-la-nevoie-se-cunoaște”. Vulnerabilă și retractilă, Maria se închide însă în realiter, care cu timpul devine o carapace a memoriei, populată de spaimele, frustrările, dezamăgirile, lipsa de speranță și resentimentele unei vieți petrecute în comunism ca fiică de deținut politic. Până într-o zi, când are puterea să hotărască: „calc peste realiter, îi zdrobesc țeasta!” Va reuși să se elibereze?

Traian Călin Uba, editor