”Mă bucuram de moment fără să intuiesc că lăsasem în urmă Simpang Renggam pentru a plonja într-o altă închisoare, cu mult mai mare și mai abjectă, unde cu toții primim, încă din prima clipă a venirii noastre pe lume, un certificat în alb de condamnați la moarte. Sentința este pusă în aplicare mai devreme sau mai târziu, după cum hotărăște judecătorul suprem. Ceea ce ne rămâne de făcut nouă, muritorilor, este o crudă și angoasantă așteptare. Nu m-am depărtat decât vreo zece metri de poarta închisorii. Efluviile libertății deja se risipiseră și au început grijile. M-am așezat pe o bordură, privind fațada clădirii de unde tocmai ieșisem cu o privire tâmpă. ”Nu te uita înapoi!”, am auzit în minte vocea caldă și totuși dojenitoare a mandarinului. Parcă ar fi fost înțeleși, el și cu mama, peste timp și peste o jumătate din globul pământesc. Dintr-o dată m-am luminat la față și am știut ce trebuie să fac cu surogatul de libertate ce-mi fusese alocată. Încotro să mă îndrept pentru satisfacerea tuturor doleanțelor.”