Poemele umbrei

Autor de finețuri speculative în eseuri, Ioan F. Pop ne înfățișează în ipostaza d-sale lirică o umbră fidel-fantastă a acestora, „un trup străveziu, un trup de întuneric și lumină“. Nu e o poezie „de idei“, ci una de emoțională mărturie aidoma unei eliberări, asociind dureroasele contrarii într-o comuniune degajată. Embleme fragile ale unei ființe-limbaj. O paradoxală virtualitate a ceea ce se întâmplă deja în expresie.

Gheorghe Grigurcu

„Umbra“ – ale cărei poeme le transcrie aici Ioan F. Pop – este o umbră grea, de plumb, care strivește un peisaj expresionist, de apocalipsă asistată contemplativ, aproape cu detașare (marcată, voit ori ba, de poetica analogiei, de „ca“-ul îmblânzitor de angoase), dar desfășurată ca un film în care scribul s-a rătăcit și s-a pierdut. Astfel că, de fapt, el ajunge să trimită telegrame de la fața locului, în felul lui Aurel Pantea (de care-l apropie și virulența cu care abstracțiile devin fulgerător senzații agonice), anunțând cum coboară, „ca niște reptile, orele care nu mai arată nimic“. Nu mai arată însă doar după ce și umbrele, și cuvintele au fost urcate pe eșafod, după ce poetul a auzit tropotul „cu care nopțile calcă pe cadavrele zilei“ și „ritmul tobelor ce bat ultimele alarme ale căderii timpurilor“. Această agonie o transcrie F. Pop, în versuri de somație, de parcă ar vorbi și el din Patmos și ar fi ultimul spectator al lumii, spectator devenit deopotrivă victimă și reporter. Versuri grele, supraîncărcate, sfidând minimalismele cu forță vizionară și imaginație halucinatorie.

Al. Cistelecan