Poemele adunate aici, într-un fel de restituire testamentară a unei lumi în care ancestralul își caută o rațiune și-o justificare în lumea modernă al cărei cronicar lucid trebuie să fie poetul, sunt un fel de oglindă în care ori de câte ori te-ai uita, vezi pe altcineva. Uneori bacovian, alteori ludic, poetul asistă mereu la gâlceava poemului cu sentimentele. Versurile sunt trudite, lucrate și prelucrate cu acribie și această trudă, în mod paradoxal, îmbracă poemele sale în miresme și în vocale florale. Efemerul se agață disperat de umbra eternității, iar poetul se vede pe sine Ca o țigară fumegândă/ Între buzele timpului. Poemul este unitatea de măsură a sufletului, iar poetul devine astfel măsura tuturor lucrurilor. În atelierul de împachetat viața în cuvinte, poetul ucenicește la dezveninare, la plămădirea unei lumi în care să poată să-și găsească bucuria vieții și a morții. La Ion Bala, poezia se înfiripa din trăirea imediată și nemediată, iar poetul nu reprezenta decât un filtru și ceea ce nu poate să treacă prin el rămâne în inima lui ca un vultur ce se zbate într-o colivie de porumbei. Cuvintele sunt pietrele cetății care apără fragilitatea unei simțiri, a unui gând ce poate alunga turmele norilor de pe spinarea unui curcubeu de abia înmugurit. (Felician Pop)