Locul desfatarilor. Povestiri cu talc

O nouă carte marca Grapini. Poate ați citit deja prozele scurte din Cetatea cu nebuni (2000), mini-parabole cu final neaşteptat şi incitant, și ați degustat sfătoșenia povestitorului și horbota vorbelor sale cu tâlc. Sau romanul Capătul lumii (2004), uluitor conglomerat de timpuri şi spaţii, de autobiografie şi cronică, poematic, câteodată parodic, ironic şi satiric, dar neîndoielnic „cu deschidere la mare”. Ori Memorialul cetăţii (2010), vastă panoramă etnografică și fină detaliere a arhetipurilor – locul memoriei ține de atmosferă, de apartenenţă, de ştiinţă de a trăi şi de a muri după norme comunitare. Sau ați citit Capăt de linie (2012), proze scurte pe teme date, continuări molcom-jucăuşe la proze celebre. Ori, poate, Viaţa, de la capăt (2018), care încheie trilogia de la Şanţ. Plasticitate vag-agresivă, masivă și delicată, deopotrivă, a frazei, dimpreună cu ştiinţa rară de a transcrie şi înscena dezlănţuit limbaje.
Dacă nu l-ați citit încă, Locul desfătărilor e tocmai bun pentru o primă întâlnire cu un prozator dintre cei buni. Dacă îi cunoașteți deja cărțile, aveți prilejul să admirați din nou arta de povestitor abil, care dozează minuțios realităţi şi ficţiuni într-o țesătură magică și seducătoare. Uimitoarele, nebănuitele de Grapini, asemănări cu melodia prozei lui Saramago aduc o notă de farmec în plus, firește, dar nu știrbesc defel originalitatea prozatorului ardelean.
Pe vremea când încă mai scria poezie, își definea proiectul scriptural astfel: „Prin cuvinte/ nu răstorn lumea/ ci pe mine în ea”. I-am admirat de la început arta de scufundător în tainele Lumii, pariind fără ezitare pe harul său. După două decenii, o pot face din nou. Discretul Leon-Iosif Grapini are stofă de prozator adevărat. (Irina Petraș)