Ludi

Pe măsură ce înaintam în povestea lui Ludi mă surprindeam uneori scriind ca și cum eram un participant activ în desfășurarea evenimentelor. În majoritatea timpului însă m-am simțit ca un copil în așteptarea vocii tatălui ca să afle în ce criză va mai intra Ludi și cum va mai reuși să iasă din ea numai ca să intre în următoarea. Cu alte cuvinte eram un spectator curios de înșiruirea evenimentelor. M-am lăsat surprins de itinerariul parcurs de Ludi cocoșatul, dar mai ales de apariția în sine a unui astfel de personaj cum nu l-am întâlnit vreodată în viața mea și nici nu îmi amintesc să fi auzit sau citit despre cineva cu un destin asemănător. Și totuși, de mic copil îmi auzeam părinții amenințându-mă, stai drept altfel vei deveni cocoșat sau dacă nu-ți mănânci spanacul îți va crește o cocoașă și toți vor râde de tine, sau, mai rău, dacă vei continua așa te vei transforma într-un cocoșat scârbos și nici o fată nu se va uita la tine, poate doar o pitică cu o cocoașă până la pământ. Asta vrei? E limpede că nu voiam sub nici un chip să devin un cocoșat iar dacă îmi ieșea unul în față pe stradă, traversam în viteză pe trotuarul celălalt, ca nu cumva să mă molipsesc, scuipam pe furiș peste umăr și mă uitam după ceva din lemn în care să pot bate de trei ori. Tot de atunci îmi amintesc de întâlnirea cu Rigoletto la Opera Română din București. Bufonul cocoșat cânta: ridoi perche, în timp ce oamenii ducelui se pregăteau s-o răpească pe Gilda, propria lui fiică. El credea că era vorba de una din amantele ducelui. Cum mai râdea publicul la bancurile bufonului cocoșat! De ce? Probabil pentru că un cocoșat provoacă râsul chiar și într-o situație tragică. Prezența cocoșatului m-a făcut să înțeleg tragicomicul. Această deformație neașteptată facilitează schimbarea perspectivei. Oamenii râd încurajați de iluzia că nu arată ca el, ba mai mult, se simt în siguranță elevați pe platforma lor morală și se cred îndreptățiți să judece o conduită ca aceea a unui cocoșat.

Conștient sau nu, Ludi, cocoșatul meu din poveste își vede cu obstinație de parcursul lui presărat cu violență, violuri, dar și dragoste și suferință, un parcurs care m-a surprins și pe mine în cele din urmă. Așa că drumurile noastre s-au despărțit. El își continua drumul lui, eu pe al meu. Un drum care m-a dus în plină pandemie la vaccin. Am primit prima doză exact când mă pregăteam să închei romanul. Eu am ales supraviețuirea, Ludi era condamnat să revină mereu în aceeași formă în alt timp și în alt loc. Poate drumurile noastre se vor reîntâlni cândva, undeva.

Recitind textul îmi dau seama că n-am așternut pe hârtie o mare parte din poveste. Poate pentru că gândesc mult mai repede decât scriu. Astfel că multe întâlniri, conflicte, gânduri și vise au rămas în afara coperților. Ca și cum ar fi coborât peste ele o cortină de amnezie ștergând o serie de evenimente. Evenimente prin care trecuse cocoșatul, dar care au rămas pe dinafară. Și totuși, ele se întâmplaseră și fuseseră trăite așa că aveau rolul lor în parcursul unui destin mesianic.

Nu mă consider scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Simt că nu-mi găsesc cuvintele tocmai când am mai mare nevoie de ele. Se joacă de-a v-ați ascunselea cu mine. Număr până la 10, câteodată chiar până la 1000 și tot nu reușesc să dau de ele. Se ascund așa de bine, că povestea se derulează de la o imagine la alta ca un tren rapid care aleargă mereu înainte, fără pasageri și fără marfă. Cuvintele care trebuiau să descrie imaginile erau parcă șterse de o locomotivă care pufăia din greu trăgând după ea vagoane învechite care săreau pe șine cu un zgomot de nedescris.