„În anul 2000, adică la o distanță de zece ani de la apariția volumului intitulat Devant l’image, devenit între timp referință inconturnabilă în domeniul studiilor vizuale, Georges Didi‑Huberman publică în aceeași colecție „Critique” a editurii pariziene Minuit un fel de continuare, pe care o numește simplu, dar incitant, Devant le temps. Duce astfel mai departe discuția despre supradeterminarea imaginilor și metoda istoriei artei, interogând de astă dată modelul istoriografic adoptat de aceasta, pertinența, rezistența, fisurile și alternativele lui. Punând problema timpului vizual, el deschide o reflecție de anvergură despre contribuția imaginilor la cunoașterea istoriei. A fi în fața timpului înseamnă să înțelegem că imaginea nu se subordonează unei traiectorii istorice prestabilite, că nu putem studia înscrierea imaginii în timp fără să examinăm și mișcarea inversă, adică înscrierea timpului în imagine. Dar dacă imaginea „rupe” timpul, după cum arată Didi‑Huberman în fiecare dintre studiile cuprinse în acest volum, atunci ce fel de practică devine istoria artei? Dacă imaginea ia istoria „în răspăr”, adică o supune unei logici a anacronismului, după cum reiese din reflecțiile pe care Didi‑Huberman le formulează aici citind atent și citând riguros autori precum Aby Warburg, Walter Benjamin sau Carl Einstein, atunci cum ne putem orienta în cultura vizuală, cum privim imaginile, cum vorbim și scriem despre ele, cum construim un discurs interpretativ adaptat la complexitatea lor fundamentală?” ( din postfața Laurei Marin)