Par necuprinși, asemenea bărăganelor pe care le străbat, schimbători ca vânturile care le cutreieră ogrăzile și ogoarele, neliniștiți ca norii năbădăioși ai furtunii de vară, intrigând pe fiecare observator venit din afară prin umor, relativism, îndărătnicie, neîncredere și credință difuză... Și totuși, această tipologie valahă de european străvechi are ceva măreț în atitudinea de superioritate mefiantă. Un fel haiducesc combinat cu o neînțeleasă aroganță a sărăciei face din omul câmpiei un subiect de studiu neprețuit. Cei care vor schimbarea la față a României nu trebuie să aștepte prea mult: ultimii-moromeți se retrag discret din fața civilizației, ultimii țărani legați de glie iau calea veșniciei. Va fi mai bine fără ei? Vom progresa mai abitir integrați în marele concept euroatlantic?
Dumnezeu știe, dar specia va fi întâlnită foarte curând doar în fișele Muzeului Literaturii Române. Sau – de ce nu? – în cartea aceasta...
Răzvan Bucuroiu