Când se împlineau, în 2018, nouăzeci de ani de la naşterea profesorului Mircea Zaciu – şi trecuseră, din nefericire, aproape două decenii de la neaşteptata sa stingere – m-am gândit că un omagiu potrivit luminoasei sale memorii ar putea fi publicarea corespondenţei schimbate între noi în perioada 1964-2000, adică din momentul în care îmi începeam cariera universitară până la plecarea Dincolo a marelui meu mentor şi prieten. Fiindcă, recitind multele epistole adunate în timp, mi-am dat seama că ele ar putea contribui la îmbogăţirea şi nuanţarea portretului său intelectual şi uman, putînd depune o mărturie, fie şi parţial, despre o epocă sau, mai exact, despre două epoci trăite în dialog în spaţiul naţional comun, dar mai ales – într-o expresivă simetrie – în Germania şi Franţa de dinainte şi de după căderea comunismului.
Şi vârsta, şi experienţa culturală făceau diferenţa între cei doi corespondenţi –, unul într-o îndreptăţită postură de maestru, celălalt, de discipol şi ucenic –, însă deschişi, ambii, unei comunicări tot mai libere şi sincere, întemeiate pe un fond afectiv înrudit şi pe principii etice comune în esenţă, care au permis depăşirea, sub semnul prieteniei fără de vârstă, a multor convenţii rigid academice. Primul s-a arătat dispus de la început să asculte şi să profite de „lecţiile” Profesorului în care avea deplină încredere şi căruia îi datora enorm, începând cu ultimii ani de studiu la Filologia clujeană, apoi după reţinerea, la propunerea acestuia, ca preparator la Catedra de Literatură română în toamna anului 1964. Pentru el, Mircea Zaciu a fost un adevărat model şi a rămas aşa până în anii târzii, când formula „prieteniei exigente”, în care a crezut mereu, i-a dat suficient curaj pentru a cuteza şi câte o „replică”, a propune nuanţări şi corecturi de atitudine în schimbul de păreri şi de idei de pe parcurs, cu gândul că o autentică prietenie nu trebuie să fie afectată de convenienţe conjuncturale. Al doilea era desigur mai în măsură să împărtăşească judecăţi şi concluzii de la înălţimea unei alte experienţe de viaţă, mărturisindu-se chiar pasionat de spectacolul lumii din jur, în binele şi în răul ei, înzestrat cu un simţ rar al observaţiei mediilor şi psihologiilor, dar şi cu o experienţă de lectură şi de reflecţie mult mai bogate decât ale „învăţăcelului”. […]
Orele, zilele, anii acestei prietenii pe care am promis să nu o trădez niciodată meritau o asemenea limpezire. Din marea cutie poştală şi în care s-au adunat şi din care s-au pierdut puţine mesaje (am lăsat deoparte, voluntar, doar rândurile trimise ocazional, oarecum convenţionale, rămase pe ilustrate expediate din diversele locuri vizitate) le retrimit acum spre alţi destinatari, cu speranţa că vor găsi în ele măcar câteva urme de viaţă adevărată. (Ion Pop)

* * *