„SPLASH!”
Toți s-au oprit brusc și s-au uitat spre mine siderați.
Știți cum e: un viespar în care vorbesc toți deodată și se
agită brownian și se-ntâmplă ceva și fac toți stop-cadru și
doar își întorc privirile uimite, încercând să-nțeleagă ce s-a
întâmplat.
Acel ceva eram eu. Plin de energie și de dorința de afirmare,
când Noni spusese – între multe alte lucruri – să ducem
câteva scaune pe scenă, m-am repezit să fiu primul, am
agățat din mers două scaune pliante, le-am scuturat tot din
mers ca să se plieze și, la doi metri de scenă, mi-am luat avânt
să sar cu ele.