"Prozele lui Andrei Burac sunt instantanee, dramatic-existenţiale, bine cadrate şi axate pe momente-cheie de agitaţie şi nelinişte sufletească, de alunecări în "ireal" şi "abstract", de "plăcere a confesiunii" şi senzaţii de pendulare între existent şi inexistent, între un timp concret-material şi un timp "fără spaţiu", care e mai degrabă vid, inconsistent, constituit dintr-o magmă informă". (Mihai Cimpoi)