Fara Vangelis

Definiţia scriitorului francez Charles Du Bos cum că ,,literatura este locul de întâlnire a sufletelor”, se pliază bine pe romanul Fără Vangelis. Cartea musteşte de viaţă. Nu spun viaţă la modul ideal, ci viaţa aşa cum este în fapt cu toate bucuriile şi asperităţile ei, cu umilinţe, eşecuri, nefericiri sau iluzia fericirii, trădări, şantaj sentimental, orgolii, intrigi, personaje frustrate, unele oneste, altele grosiere, adică toate ingredientele care compun viaţa, alcătuiesc realitatea cotidiană. Privită pe întregul ei, cartea reţine atenţia prin cel puţin trei calităţi: infuzie intelectuală cu evidente accente psihologice asupra personajelor, patos moral în contextul unui hăţiş de fapte şi atitudini, distincţia tehnicii stilistice. Cristina Butnaru construieşte un roman de ficţiune printr-o transfigurare a realităţii, cu un mozaic de caractere pe care le găsim în imediatul nostru. O saga nu doar a unei familii, ci şi a unui timp încâlcit, extrasă din cenuşa fierbinte a realităţii. O saga doldora de nelinişti, de suflete răvăşite care îşi caută lecuirea, îşi caută luminişul, îşi caută speranţa.

Cu vervă lingvistică, folosind extins şi bine elaborat arta dialogului, autoarea reuşeşte să îşi pună în valoare talentul creativ, venind în arealul literar cu o carte interesantă în conţinut şi formă. O autoare care nu scrie pentru a face apologie nimicului, ci are ceva de spus şi o spune la modul estetic, articulat, rotund. O carte care poartă în ea sigiliul originalităţii autoarei şi, îndrăznim să spunem, lărgeşte universul spiritual al cititorului.