Alexa Visarion s-a impus în ultimii ani ca un scriitor devotat teatrului căruia îi caută și suscită energiile prin vorbe dense, concrete și senzuale. Gândirea la el se înrădăcinează, se hrănește din humusul neepuizat al limbii pe care o explora și o exploră cu plăceri aproape fizice, erotice căci el mobilizează cuvintele care revelă idei, dar asociate cu toată încărcătura lor emotivă. Și astfel ceea ce pe scenă fascina la debutul sau a cunoscut o translație spre carte ca dublu al acesteia. Ele au devenit indisociabile: cartea și scena. Vase comunicante ce dispun de energii echivalente! Îi citesc cu pasiune paginile și îi regăsesc cu plăcere reîntâlnirile cu scena. Reîntâlniri peste care flutură aripa sfârșitului și melancolia dispariției. E ceea ce m-a mișcat văzându-i nu doar Noaptea bufonilor cu neuitatul Ilie Gheorghe – pentru acesta fiind ultimul rol, ca la Cehov!, ci și Carnavalul unde peste montajul admirabil se înălța la capăt umbra unui personaj caragialesc uitat, dar acum regăsit. El se detașează ca un erou fără aură ce modifică viziunea comică pe care am moștenit-o din mari spectacole și care la Alexa își schimbă tonalitatea: dincolo de râs, măști și confuzii, se desenează perspectiva morții! Orizontul ei…

În cincizeci de ani, Alexa Visarion cu aceeași implicare a trecut de la efervescența de odinioară la progresiva întunecare actuală … și, dacă spectacolele sunt mai rare, ea își găsește însă în cuvinte terapia cea mai indicată. Cuvinte vii care… vindecă! Și care încurajează! Alexa nu se predă!

George Banu