În epoca ingineriei textuale, Daniel Corbu se reîntoarce întremat la izvoare. Un confesiv, de fapt, el descifrează pentru noi „hieroglifele ademenitoare” ale lumii. Şi o face cu încredere romantică, purtând povara poeziei ca blestem.

Are încredere nesmintită în Poezie, o simte peste tot, ştie ce se întâmplă în juru-i. Pendulează, ignorând inconfortul, între tragism şi fantezism şi atacă temele mari, purtând „pecetea gravităţii”. Avem în Daniel Corbu, într-adevăr, un poet „născut iar nu făcut”. Să reţinem că vorbele lui Cezar Ivănescu, rostite (scrise) în 1982, prefaţau „Intrarea în scenă”.