Parti juvenile, intinse

Am fost întrebată dacă aş vrea să mă uit peste un volum de poezie – dacă-mi place, poate scriu cîteva rînduri. Am întrebat cîţi ani are poetul. Mi s-a spus că 35, dar ce importanţă are? Pentru mine, are. Mi-am exprimat reticenţa – am convingerea că, dacă un poet nu s-a făcut cunoscut pînă la 30 (35?), nu e chiar lucrul cel mai bun. Se pare că am dat peste excepţia care confirmă regula. Am mai întrebat, după lectură, doar dacă autorul este din Braşov (îmi amintea de prietenii mei Marius Oprea, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu, de poezia în care credeam noi încă de pe vremea cînd eram foarte tineri şi cunoscuţi ca grup, Grupul de la Braşov). Am găsit în paginile citite ceea ce sper întotdeauna să întîlnesc, înainte de orice, în poezie: un om adevărat. Şi o rară, emoţionantă combinaţie între tranşanţă şi puritate (a intransigenţei), o frumuseţe umană pe care nu am mai întîlnit-o de multă vreme în poezia de pe la noi. Volumul, bazat pe nişte enigmatice recurenţe, e o construcţie stranie de la început pînă la sfîrşit. în centru, un personaj ca de roman, care-şi face scenariile lui, unde încap atîtea lucruri, cu tot cu ecourile lor tulburătoare. „De când m-am văzut între cele două oglinzi, pictez peisaje marine", sună un vers. Să vedem ce face un om cu oglinzile, cu o suprafaţă marină şi cu ceea ce ascunde calmul ei.
Simona Popescu