Locul lui Alexandru Macedonski in dezvoltarea limbii noastre literare

În 1970, când Vasile Gh. Popa îți susținea lucrarea de diplomă despre „locul lui Alexandru Macedonski în dezvoltarea limbii noastre literare", marele scriitor, care fusese o bună bucată de vreme aproape exclus din lumea literaturii române din cauza infamantei epigrame antieminesciene, era deja puternic instalat în canon. Vianu, apoi Călinescu contribuiseră decisiv în acest sens. După perioada infernului realismului socialist, o făcuseră Adrian Marino, Ion Negoiţescu, Nicolae Manolescu. Nu mai era nici un dubiu, Macedonski se afla în lista marilor scriitori români. Lucrarea de față este una strict tehnică - autorul însuşi o numește „oarecum aridă" dar tot el mărturisește că, la originea ei, se află și „o vibrație în esența ei lirică". În fine, pe corpusul esențial de texte macedonskiene, autorul inventariază ocurențele specifice la toate nivelele limbii; muncă de sistematizare, dar deopotrivă de evaluare, care afirmă implicit că literatura este un efect de limbaj. Că Macedonski, un tumultuos, poate fi înțeles prin explorări pe teren lingvistic. În 1970, acesta era un început. Cu atât mai temerar, în fond.

Mircea A. Diaconu