Adagio

Posedând o bună tehnică imagistă, care trimite direct la loviturile mele de nisip – deloc întîmplătoare frecvența apelurilor la pictură – Mihaela Oancea pune emoții, sentimente, imagini banale, diurne, mai rar câte-o onirică, căci decorul e mai real decât orice plăsmuire, la storcător, creând astfel o capricioasă țesătură de imagini disparate, care sugerează neîndoios o existență fragmentată, atomizată, marcată de greul nerostitelor, din care desprindem această emoționantă mărturisire de credință – doar diminețile îmi refac din temelii/ lumea care nu poate exista/ fără taină.