In perioada Renasterii europene, in secolele XIV­XVI, personalitati cu celebritate continentala au trait si au scris pe teritoriul patriei noastre. Operele acestor invatati scrise in limba latina, limba internationala a vremii, sint bunuri spirituale ale omenirii, dar si izvoare literare pentru istoria poporului roman. Cercetarea literaturii umaniste de expresie latina in cultura noastra veche este un arhipelag putin explorat. Daca lucrarile1 umanistilor romani, N. Olahus si D. Cantemir, scrise in limba latina, au fost cercetate si traduse, operele umanistilor transilvaneni de origine germana sau maghiara, redactate in limba latina, nu au fost inca editate si traduse in limba romana pentru a fi integrate la locul meritat, in istoria culturii romanesti. Prin volumul de fata, punem in circulatie scrieri ale unor mari poeti umanisti de limba latina, Johannes Sommer si Christianus Schesaeus, care ocupa un loc important in literatura beletristica si istorica din epoca Renasterii pe teritoriul romanesc. In felul acesta, inlesnim stradania cercetatorilor2 din ultimele decenii la definirea ariei si specificului umanismului romanesc in spatiul cultural european. Epoca in care scriu acesti poeti este strabatuta, pe plan intern, de disputele declansate de Reforma lutherana, iar pe plan extern, de ofensiva fara precedent a Imperiului otoman in Europa centrala. Trupele turcesti, dupa ocuparea Belgradului (1521) si dupa infringerea regatului ungar la Mohach (1526), asediaza Viena (1529), devasteaza Austria (1532), transforma in pasalic Ungaria centrala (1541) si acorda autonomie Transilvaniei (1541), sporind mereu hotarele imperiului, pina la moartea sultanului sub zidurile Sighetului (1566). Teama inspirata de invazia turcilor a constrins cercurile catolice si protestante apusene sa se uneasca in fata primejdiei otomane. Aceasta conjunctura a determinat constituirea unui sistem militar si politic antiotoman. Planul militar si diplomatic habsburgic prevedea integrarea tarilor romanesti care se aflau sub suzeranitate turceasca, in politica antiotomana, fapt ce s­a realizat, culminind cu instaurarea lui Despot Voda3 ca domn al Moldovei. In vremea aceasta, propagarea Reformei patrunsese in Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca nu numai la sasi si unguri, dar si la romani4. Despot Voda a sprijinit cultul protestantilor in Moldova, numind ca episcop al lor pe Johannes Lusinius. Arma principala a Reformei era tiparirea cartilor evanghelice in limbile nationale5. Protestantii cistigasera adepti in rindurile populatiei orasenesti, dar nu reusisera sa converteasca decit putini autohtoni. Procesul convertirii romanilor in Moldova a fost oprit insa de reactia autoritatilor laice si religioase, incepind cu Stefanita Rares si terminind cu Petru Schiopul. Inscaunarea lui Despot in locul lui Lapusneanu nu e o simpla aventura, ci rezultatul politic al unui proces istoric european in care se interfera expansiunea ideilor Reformei spre Rasarit si programul Imperiului habsburgic de atasare a Moldovei la sistemul diplomatic antiotoman. Intuind forta politica a miscarii protestante, Despot devine partizan al capilor Reformei, dar fara fanatism, caci in timpul domniei s­a incoronat dupa rit ortodox, iar in vremea asediului Sucevei, a marturisit6 ca divinitatea l­ar fi pedepsit pentru ca se jucase cu credinta pentru a pune mina pe putere. Sprijinit de habsburgi si de protestanti, Despot ajunge domn si inaugureaza un in istoria Moldovei, dinamic pe plan intern si extern. Acest carturar razboinic, format la scoala Renasterii apusene, a inteles ca romanii trebuie sa uneasca spada si cartea pentru realizarea unirii in spatiul Daciei7 strabune precum si pentru intemeierea unor institutii culturale de nivel european. Prin politica sa interna, domnul intra insa in conflict cu clerul8 si boierimea care­l tradeaza si­l ucide. Prin moartea lui Despot, incepe declinul patrunderii Reformei in Moldova, proces care se va incheia peste un sfert de veac, in vremea lui Petru Schiopul, cind misionarii catolici9 readuc la credinta romana pe cei convertiti de protestanti.