O poezie deșucheată în care cuvintele se ciocnesc ca două trenuri ce vin din direcții contrare pe aceeași linie, o gîndire paradoxală ce nu răsare decât arareori din modele naționale cunoscute, un mod brutal de intrare în dialog cu universul sau cu femeia iubită, o întoarcere pe dos a stărilor grave sau hazoase, o literatură cu mai multe intrări și ieșiri într-un spațiu cu puține cuvinte scrie Dumitru Păcuraru. Nu știu cine este acest autor care debutează în poezie cu un mod de enunțare asemănător cu o lovitură la plex. Tot ce devenise vetust în limbajul românesc este pus la forje, soldații de plumb ai cuvintelor se transformă în arătări.
O nouă față a teribilismului literar, bine regizat, se face văzut în poezia lui Dumitru Păcuraru. Cuvintele se mariază prin liberă alegere. Ele sar peste norme, peste obișnuințe, căsătorindu-se adeseori fără aprobarea gramaticii. (Romul Munteanu, 1989)

* * *

Fără îndoială, Dumitru Păcuraru este un poet experimentat şi experimental. Îţi trebuie subtilitate ca să identifici esenţa poetică păcurariană, căci poetul Dumitru-Păcuraru-în-sine nu poate fi identificat, el fiind un multiplu ieşit din comun. Diferit de la un volum la altul, scriitorul este avangardist, optzecist necruţător şi necenzurat (aşa cum nu se putea în anii ’80) precum şi încă ceva nou. Varietatea scriiturii este năucitoare, la fel şi zvâcnetul dinspre registrul înalt înspre cel de jos – şi viceversa. Poemele pot fi cu subtext erudit sau critic, intertextuale, ori plagiate (à la manière de), ironice, dar şi grave, metafizice. Poetria este o cumetrie, o înrudire scripturală, o răsucire a memoriei literare până la transformarea ei într-o sperietoare. Fiecare etapă/scriitură este un formular îndosariabil într-un dosar al rescrierii prin explicaţie, pastişă, aluzie. Dincolo de melancolia binecunoscută a textelor lui D. Păcuraru, noul întreg incită prin flexarea şi întrepătrunderea discursurilor cu parfum specific într-un megadiscurs dramatizat şi solilocvizat, cu proporţii minunat de injuste. Claviatura este imensă: de la Capela Sixtină, până la Trump şi Macron. Cum au putut fi toate aceste ingrediente emulsionate n-are rost să ne întrebăm. Ar însemna să nu pricepem natura insubordonată a miracolului. (Felix Nicolau, 2017)

* * *

Dumitru Păcuraru debutează cu volumul Miere de viespi, în 1988. După 1989, intră în gazetărie. Este director al cotidianului Informația Zilei și postului de televiziune I T V din Satu Mare. Scrie zilnic un editorial. Singurele lui legături cu viața literară rămîn revistele Poesis și Poesis Internațional. Prietenii îi tipăresc placheta Spirit de haită, carte nedifuzată. Revine în actualitate în 2008 cu volumul Salutator universal. În 2010 apare, la Editura Brumar din Timișoara, Poeme din altă carte, volum nedifuzat din pricina unui capriciu de autor: „Mi-am fixat o ștachetă prea sus, și, cum n-am putut sări peste ea, am refuzat să intru pe sub ea”. Fascinat de personalitatea pictorului Aurel Popp, scrie monografia-album Aurel Popp, între două culturi.

De același autor: Miere de viespi (Litera, București, 1988); Spirit de haită (Dacia, Cluj, 2002); Salutator universal(Limes, Cluj, 2008); Versuri/Versek (AB-ART, Budapesta, 2009); Poeme din altă carte (Brumar, Timișoara, 2010); Aurel Popp, între două culturi (RAO, București 2017).