Inorogul si oglinda

Poemele lui Gavril Pompei au fost atent întâmpinate de critica literară încă de la debut, dar de fiecare dată sub prejudecata ivirii lor pe un sol oarecum impropriu, autorul fiind înalt profesor de geografie, aşadar om de ştiinţă. Comentatorii înregistrau mai întâi rigoarea, un anume ermetism, intelectualitatea rece, închiderea în formă şi, mult mai rar, lăsarea în voia stărilor tradiţional „poetice”. Fiorul şi înfiorarea păreau excesiv ţinute în frâu de concentrarea pe euritmii cristaline. E de spus, însă, imediat, că această abordare rămânea, până la urmă, o simplă reverenţă făcută detaliului biografic, repede lăsată deoparte, căci pătrunderea în intimitatea poemului scotea la iveală semnalmente ale unei gesticulaţii poetice autonome, deloc incomodată de preocupările „oficiale”.

Irina Petraș

* * *

Gavril Pompei e un poet discret, rămas pe dinafara oricărei generații. După vârstă s-ar fi putut afilia fie seriei ’70, fie generației ’80; după debut, ar fi căzut în plină ascensiune optzecistă; după poetică, nici o apropiere nu e relevantă. Poetul e credincios mai degrabă unui principiu de devoțiune interioară care ignoră metamorfozele rituale și imediate ale poeziei, mizând pe fidelități structurale și pe afinități de tipologie vizionară. Singurătatea lui se ridică în umbra lui Blaga, dar nu mai puțin în – și din – siajul somptuoaselor reportaje genezice doinașiene.

Al. Cistelecan

* * *

Lumea descrisă de Gavril Pompei e una ce se destramă, pe suprafața ei apar crăpături, rupturi, falii, crevase, „sub aripi s-a cuibărit rugina”, drumurile se închid, „brocartul devine mușama”, șoapta iubitei e „tren de navetiști tras pe linie moartă”: o fotografie în care contrastele se șterg, informul câștigă teren. Revin și spaimele copilăriei și apelul la îngerii salvatori, la icoane, jocuri, eresuri. Și incertitudinea: printre oamenii în alb, Dumnezeu e mereu „nedeslușit”, iar credința că „sub armura de humă a tălpilor înflorește aripa de înger” e vecină cu blasfemia. Puntea, de lemn sau de aer (foarte frumos acest vers, sunt „libelula propriului meu vaier”!), vameșul, luntrașul, Styxul, toate se adună în scenariul amplu al unui ritual de trecere.

Ion Mureșan

* * *

Deloc amatoristic, Gavril Pompei surfizează cu nonșalanță prin imaginarul agitat al liricii moderne. Pare destul de bine familiarizat cu convențiile ei, pe care și încearcă să le deslușească într-o remarcabilă poezie a poeziei…

Petru Poantă

* * *

Gavril Pompei, pe numele adevărat Pompei Cocean (n. 15 august 1950, Târlișua, Bistrița-Năsăud). Poet. Facultatea de Geografie a UBB Cluj (1973). Doctor în geografie, 1980. Premiul SIMION MEHEDINȚI al Academiei Române, 1997.

Debut absolut în Familia, 1973, cu versuri. Debut editorial în Caietul debutanților, 1977.

Volume: Arcul voltaic, 1986; Jocul cu umbra, 1994; Starea de labirint, 1995; Floarea de rouă, 1998; Deltele memoriei (antologie), 2004; Vânt pieziș, 2006; Lăsarea la vatră, 2010; Întoarcerea lui Dante, 2011; Noduri și alegorii, 2014.

A colaborat la periodicele: Familia, Steaua, Tribuna, Viața Românească, Mișcarea literară, Unu.

Au scris despre cărțile sale: Petru Poantă, Al. Cistelecan, Irina Petraș, Ion Mureșan, Ion Oarcăsu, Ion Bogdan Lefter, Olimpiu Nușfelean, Constantin Cubleșan, Dan Damaschin, Mihaela Ursa etc.