Timp si constiinta in cinema

Dacă putem înțelege epoca drept acumulare contemporană de discurs care se oferă ca istorie, cinematograful oferă un instrument propice scrierii celor mai vii discursuri, tocmai fiindcă poate reprezenta un discurs în forma sa primară – în cea de imagine. Ceea ce îi asigură un plus de realism în reprezentare, a cărei distorsiuni – de a se cere adoptată ca realitate – reprezintă elementul primordial al unei (noi) critici a imaginilor. Dacă va fi să existe o pedagogie a imaginilor, ea ar trebui să plece de la natura de discurs a imaginii şi de la valoarea sa instrumentală în interiorul minții, pe care cinematograful o poate înregistra într-o formă extrem de coerentă. Posibila (re)construcție a unei comunități umane – pe linia lui Benjamin şi Nancy – pe o asfel de pedagogie poate creşte. Împotriva acestei pedagogii luptă cinematograful însuşi, prin rapiditatea cu care schimbă imaginile, într-o avalanşă de imagini cuprinse în discursuri care ascund tocmai această nevoie de discuție, pe care o prezintă drept nevoie de consum, de a consuma imagini cinematografice, în acelaşi timp imagini publicitare ale consumerismului. (Lucian Maier)