"La înmormântarea patului" articulează insolit ideea creaţiei lirice ca o naştere; schiţează felul aproape visceral în care cuvintele se nasc şi cresc din esenţa vitală a poetului, apoi pornesc într-o lume fără identitate, în care trebuie permanent să identifice esenţe efemere.

Poetul rămâne, ca întotdeauna, un singuratic - însă unul fără morga geniului pustiu, ci mai degrabă un perpetuu căutător de sensuri şi ancore într-o lume în care se simte străin.