Sorin Șerb este un poet căutător de sine. Nu în căutare, ci căutător. Prin vocație. Somn fără maluri e, fără îndoială, cel mai omogen dintre volumele sale de versuri. Lumina și noaptea („timpul este specie/ acolo se înnoadă/ perspectivele spirala sisifică”), scotocirea în măruntaiele amniotice după amintirile care pot reînnoda firul înapoi, contemplarea înghețată a întunericului, a angoasei, misterul nedezlegat al facerii cuvântului, drumul înainte și înapoi, mereu ratat, al copilului care se naște ori încă nu, sau inutil, sau doar spre a fi abandonat, sunt toate amprente aglomerate pe fragila ființă poetică, pipăită obsesiv, la nesfârșit.

Lumea poemelor de aici înoată lent într-un paradox înfrigurat și suav; așteptarea luminii, care înseamnă deopotrivă zori izbăvitori („să vină dimineața/ să dezbrace noaptea/ ca pe-o crisalidă/ ca pe un giulgiu”), cosmogonie, naștere, copil (întrupare a nepotrivirii), tânjire după „un somn tot mai lung/ fără maluri”.

Liniștea deplină a tristeților poetului urlă îndepărtat poezii, într-o „limbă mută”.

Tania Radu