Saditoarea de urme

Al doilea volum de versuri al lui Ioan Burlacu confirmă, în mare parte, impresia bună lăsată de cartea de debut Blick-ul efemeridei. (În treacăt fie spus, titlul debutului, pare scos direct din avangarda istorică, pentru că e bizar şi incitant... Ca şi cel de acum, de altfel.) Cele mai multe poeme din noua carte au calitatea de a-şi păstra, fiecare în parte, o anumită independenţă, dar şi de a forma un fel de constelaţii semantice cu altele, de a intra în relaţie cu întregul, dar şi cu fiecare poem în parte, fie prin asemănare, fie prin contrast oricât de violent.

(Ion Tudor Iovian)

„Ioan Burlacu e plin de surprize în acest sens. Creează iluzia unor structuri în mişcare, dar are grijă ca toate să se sprijine, totuşi, pe câteva repere sigure, unele împrumutate din artele plastice. A făcut la fel şi cu primul volum. Această disponibilitate îl defineşte cumva pe Ioan Burlacu, care se raportează şi la etapele evoluţiei lirismului lui deliricizat pe alocuri, dar şi la poezia românească a momentului şi a istoriei ei.

Cu poeme în care se intersectează, interesant, postmodernismul cu modernismul avangardist de ruptură şi cu simbolismul minulescian, mizând pe o concreteţe aluziv-jucăuşă, pe biografeme decupate cu inteligenţă dintr-o existenţă nu spectaculoasă, dar întoarsă adesea pe dos, ironic-amară, Ioan Burlacu se adaugă celor care cultivă poemul prozastic, minimalismul de ultimă oră, dar nu şi mizerabilismul, fără însă a se îndepărta de poezia mai aşezată, cu fond/ fundal metafizic...” (Ion Tudor Iovian)