Ca să-ți aduci aminte cine ești, este nevoie să uiți cine ți s-a spus că ai fi.
„Îndoiala mă chinuie neîncetat în ultimul timp. Mintea mi-e amorțită. Acolo unde cândva existau răspunsuri, acum nu mai există decât spații goale. O atingere, un miros, o imagine, un stimul ce în mod normal mi-ar fi provocat o emoție ori măcar o amintire, acum nu-mi mai aduce decât... nimic. Sunt înconjurată de o nebuloasă tăcută. Nu simt nicio emoție, nu am nici măcar o urmă vagă de sentiment. Ceva a murit... ceva în adâncul sufletului meu s-a stins precum o lumânare în ploaie. Am citit o parabolă odată... parcă era japoneză? Nu-mi mai aduc aminte, dar îmi amintesc cuvintele de parcă cineva mi le-ar fi încrustat în creier. Un om s-a trezit dintr-un vis în care era fluture, întrebându-se dacă nu cumva e de fapt un fluture care visează că e om. Cam așa mă simt și eu în ultimul timp. Nici om, dar nici fluture. Sunt ceva între, poate umbra unei fantome.”

„Prin Alina Marinescu, autoarea creează un fel de armistițiu între două lumi aflate față în față, la granița dintre alb și negru.”
Riverside Editorial