Aceste proze reprezintă cel de-al treilea ciclu al celor o sută de povestiri începute în 2010, primele două fiind publicate în volum în 2014. Scrierea lor a reprezentat una dintre cele mai intense experienţe pe care le-am trăit (ca om și ca scriitor deopotrivă).

Mărturisesc că mi s-a potrivit modelul cvadripartit, numărul relativ limitat de cuvinte, dar și acea dimensiune intențională amintind oarecum de parabolă. Consider că în acest prim veac de nou mileniu nu mai este vremea scrierilor interminabile: timpul universului e tot mai alert, iar al nostru, al muritorilor de rând, parcă tot mai zgârcit.

Şi dacă parabolele din Călăuzitorul de suflete erau europene, iar pe cele din Ultimul uriaş din Zarand le-am numit transilvane, pe cele din acest ciclu (final) le consider, pur şi simplu, existenţiale, cu o semnificativă componentă experiențială. Mi-am propus să cuprind cât mai mult în cât mai puţine cuvinte, dar şi cât mai simplu cu putinţă, în cele din urmă constatând (nu fără satisfacție) că dincolo de dimensiunea lor ușor fantastică, povestirile au, ades, şi consistența unor poeme.