Unul dintre noi

Åsne Seierstad se impune ca o lectură esențială pentru

cine vrea să înțeleagă vremurile pe care le trăim.

Povestea lui Anders Breivik și a masacrului din Norvegia

În 22 iulie 2011, Anders Behring Breivik a ucis șaptezeci și șapte de conaționali norvegieni într-un atac terorist care a șocat lumea. După devastatorul eveniment, au început să curgă inevitabilele întrebări. Cum s-a putut întâmpla așa ceva? De ce s-a întâmplat asta? Și cine este Anders Breivik?

O carte palpitantă, zguduitoare și esențială, Unul dintre noi este relatarea unui masacru și un studiu al răului. Dar este și o poveste despre comunitate versus izolare, speranță versus respingere, iubire versus fanatism - și un memorial zguduitor al celor care și-au pierdut viața.

“...povestea unui caz psihiatric, dar și o privire atentă asupra societății norvegiene, acordând o atenție egală atât victimelor lui Breivik, cât și ucigașului lor.” Ian Buruma, The Guardian

“Evenimentele din existența lui Anders Behring Breivik de până la fapta oribilă pe care a comis-o se pot regăsi, mai mult sau mai puțin, în viața fiecărui om; el a fost și este unul dintre noi.

Pentru a putea înțelege o cultură, trebuie să te poziționezi în afara ei; pentru a vedea un individ, trebuie să te poziționezi în afara lui. Aceasta este dualitatea ce caracterizează cartea Unul dintre noi, în special atunci când Seierstad scrie despre crimele săvârșite pe insulă, pe care le descrie precis, explicit și tehnic, fără sentimentalism, dar distanțându-se de tot ce se află dincolo de traiectoriile gloanțelor și de pozițiile corpurilor celor uciși. Rezultatul este că Utøya și 22 iulie capătă un nou sens pentru mine atunci când citesc cartea. Din nou, acea zi devine ceva concret, nu un fenomen, nu un argument într-o dezbatere politică, ci un corp fără viață aplecat deasupra unei pietre la marginea apei. Și, din nou, plâng. Pentru că acel corp are un nume, aparținea unui băiat pe care-l chema Simon. Avea doi părinți și un frate mai mic. Ei vor plânge pentru tot restul vieții.” Karl Ove Knausgård, The New Yorker