Cartea de faţă este o carte-şoc ! Ea zdruncină multe prejudecăți adănc înrădăcinate în conştiinţa publică românească, ea ne arată ceva la care puţini ne-am fi aşteptat : Statul Românesc interbelic încetase mult înainte de 23 August 1944 să fie un Stat cu adevărat românesc. În 1940, Mareşalul Antonescu a încercat ceva, mai apoi însă a ezitat, s-a razgândit, astfel că nimeni, nu şi-a mai luat sarcina revigorării unui organ politiceşte mort. Stat Românesc nu înseamnă desigur neaparat un Guvern Naţional Ţărănesc sau Naţional Liberal în Palatul din Piaţa Victoriei. Statul este românesc nu pentru ca este condus de un guvern sau de un partid ce-şi vopseşte penele în culori naţional-ţărăniste sau naţional-liberale; el este românesc numai în măsura în care, prin organizaţia sa de teren, prin legile şi reformele pe care le concepe şi le impune, răspunde intereselor şi aspiraţiilor Poporului Român. Cu cât defineşte anticipează mai bine aceste interese şi aspiraţii româneşti, cu atât Guvernul din Piaţa Victoriei şi Statul pe care el îl încarnează şi îl girează sunt mai româneşti. Cu cât se pune mai de-a curmezişul intereselor şi aspiraţiilor noastre, cu atât o organizaţie de Stat devine mai anti-româneasca, oricare ar fi puritatea sau nepuritatea româneasca a Miniştrilor, a Secretarilor de Stat, a Preşedinţilor sau a Regilor.

Rămâne de văzut în ce măsură Statul Românesc modern a fost cu adevarat românesc. Istoricii viitorului vor fi nevoiţi să treacă pe sub lupă tot ce s-a petrecut în Ţara noastră, din Februarie 1866, când Alexandru Ioan-Cuza este rasturnat printr-o Lovitura de Palat, pâna la 23 August 1944, când Mareşalul Antonescu este şi el răsturnat, tot printr-o Lovitură de Palat! Ceea ce putem spune de pe acum, fără nici un risc de a ne înşela, este că după fatala zi de 23 August 1944, Românii au avut parte de o Organizaţie de stat care a putut fi a lui Stalin sau Churchill, a Anei Pauker sau a altui venetic; Statul rezultat din Lovitura de la 23 August nu numai ca nu mai era întru nimic românesc, dar adevaratul lui scop şi adevărata lui menire devenea, pe zi ce trecea, exercitarea unui genocid fără precedent, contra Poporului Român, transformarea noastră a tuturora într-o turmă de mamifere bipede. Omul nou, la care face aluzie Regele Mihai până şi în ruşinosul Act de Abdicare, de la 30 Decembrie 1947, omul nou, cu care de zile ni s-a împuiat capul, putea fi orice, el nu mai era insa om adevarat şi cu atât mai puţin Român!