Atingerea salbaticiei - Praf (II)

Cel de-al doilea volum al seriei distopice Praf - elocvent numit "Atingerea salbaticiei", continua povestea lui Abu, un copil prea devreme maturizat, in lupta lui pentru supravietuire si pentru descoperirea unui sens intr-o lume aflata in colaps.

”Se spune că mai demult, când lumea era exact așa cum ar fi trebuit să fie, un înger a coborât molcom printre nori. Voia să privească minunățiile pământului și să povestească lumii întregi necazul ineluctabil al omului. Dar nimeni nu s-a priceput să-l asculte. Poate c-o fi fost întuneric atunci când s-a lăsat, timid, înspre lume, sau poate că era o zi scăldată de o lumină caldă, ocrotitoare, și niciun suflet nu i-a dat crezare. Prea ocupat, omul, cu lucruri lumești, simple, ca să-și permită să asculte sau să vadă un înger coborând din ceruri. Și îngerul a plecat. O dâră de tristețe în urma lui, un chip cenușiu, bătăi domoale din aripile lungi, fine.
Dar într-un parc oarecare, un pui de om, cu o mânuță grasă înălțătă spre cer, își strigă încântat mama:
— Mami, mami! Uită-te. Acolo. Sus. Un înger care zboară!
Femeia a zâmbit, l-a mângâiat cu tandrețe pe părul de culoarea spicului de ovăz copt. I-a explicat minunea din ceruri ca pe un lucru pământesc:
— Nu e niciun înger. E doar un porumbel care fâlfâie ambițios din aripi.
— Dar eu pot să-l văd bine, cum zboară trist și încet.
Mama l-a apucat de mânuță, l-a luat în brațe și a continuat să-i zâmbească. Și a mai zis:
— Dacă există vreun înger în tot parcul ăsta, atunci acela ești tu, puiule.
Apoi a început să-l gâdile și să se joace cu el și copilul acela mic și rotofei chiar a râs, s-a bucurat și s-a zbenguit de ici până colo, întocmai ca un mesager al divinității.
Și astfel, îngerul s-a îndepărtat de lume. A trecut dincolo de nori și a ajuns în Rai, unde l-a întâmpinat cohorta de frați și Tatăl Ceresc, care s-a mâniat piramidal, apăsător. Și cine ar putea să judece supărarea Tatălui căzută peste fiul răzvrătit? Pedeapsa a căzut peste lume ca o lespede, iar îngerii au plâns cu ardoare – și au tot plâns, zile și luni, ani și ani la rând — până când ochii au început să le ardă în flăcările durerii și lacrimile s-au transformat în cenușă.
Și, în felul acesta, fulgii de cenușă au pornit lungul și domolul drum înspre lume. La început rarefiați, apoi din ce în ce mai deși. O perdea tocită și zdrențuroasă aruncată peste orașe, care să învelească tot și toate. Zid, suflet, casă sau copac. Nimic n-a putut să fie iertat de căderile fuliginoase.
— Câte păcate s-au tot făcut, de la facerea lumii și până în ziua lacrimilor de funingine, tot atâția fulgi se vor fi scuturat peste Pământ, a mai spus Tatăl tuturor lucrurilor văzute și nevăzute. Iar omul, în nerozia lui, își va fi purtat, în ceasul cel din urmă, crucea.”