Baiatul care a furat calul lui Attila

Prinşi într‑o capcană, un puţ în mijlocul pădurii, doi copii, fratele cel Mare şi fratele cel Mic, încearcă să supravieţuiască şi să găsească o cale de salvare. Timp de săptămâni întregi, asupra lor se abat suferinţe greu de imaginat: foame, sete, frig, spaimă, o lentă degradare a sănătăţii fizice şi a celei mintale. Limbajul urmează traiectoria acestei degradări, pornind de la concizia rece a şocului iniţial şi ajungând la completa destrămare a sensului caracteristică delirului, la poezie descătuşată, la strigăt pur în numele tuturor celor prinşi în capcană. Eliberarea din capcană este prilejul unei izbucniri de violenţă care aduce şi lumină asupra situaţiei iniţiale, rămasă neexplicată pe tot parcursul calvarului îndurat de cei doi copii, dar şi o breşă spre realitatea lumii în care trăim.

„– Când ieşim afară, facem o petrecere.

– O petrecere?

– Da.

– Din‑aia cu baloane, cu lumini şi cu prăjituri?

– Nu, din‑aia cu pietre, cu torţe şi cu eşafoade.”