„Dragă Titus, stau în faţa calculatorului şi-ţi scriu, scriu, scriu, ca-n tinereţe, înaintea jurnalului, în faţa mamei şi, câteodată, în faţa dirigintei, vai de mine, ce sfaturi mi-a dat, săraca... Şi vremea, vremurile, ne-au avertizat unii şi alţii... O vâjâială în meridianul luminător al orei nouă, geamul spart, cioburi peste tot, porumbelul mort la picioare şi uliul încălecând fereastra (,,Nevermore”;,,e-n zadar, copile!” –Veneţia), fotografiind şi întorcându-se, luându-şi zborul, fără elan... Punct, creşteau / În cer... Tu ce faci, scrii, citeşti sau reciţi? Ţi-ai hrănit calul? Fii atent, trezeşte-te, eu am câteva fusuri orare înaintea ta şi le folosesc zilnic. Sunt străina locului, cealaltă, adversara, femeia de dincolo. Ţi-aminteşti? ,,Se ploconea răsăritean şi moale, / Mălai din mâna tasă ciugulească. / Albastru pâlpâia şi cald, în poale, / Ca pânzele alcoolului în ceaşcă. / Pe butură, nebunul tău cu scufă / Ochi inegali grozav de trişti rotea, / Şi mâna ţi-a sucit, cum storci o rufă, / Şi-arupt şi gâtul păsării, care bătea” (Păunul). Recitate, jocul nostru secund, după poet şi matematician, reluate, în Poiana. Mă-ntreb uneori dacă gâtul rupt al păsării ,,care bătea” era al meu, al păunei împodobite, filomelei răguşite, ori al rândunicii, fiinţe mici-mici, oricum, fără apărare. Că s-ar fi minunat şiLucian şi Radu Matei Ardelean, ce-au fost şi ce-au ajuns capodoperele şi răpitoarele la noi, mai rău decât racheta previzibilă şi obositoare a graurilor, un triunghi isoscel în vremea căldurilor şi a grâului şi mălaiului puţin, lume împuţinată şi obosită, cârtitoare, cu păsări zăpăcite, vai de ele, spărgând ferestrele...”