Când râncheza deodată, uşor, oprindu-se, razant lângă locul crucilor de demult, ştiam că iar am dat de urme, ca Igor, o singură dată, când a urlat speriat, lipit de tureacul cizmei mele, dar nu eram sigur cine pe cine urmăreşte şi sparie, căci armăsarul trecea zburând peste hârtoape şi ocolind hăţişurile arboretului tânăr şi ierburile cât gardul, din zona ruinelor vechiului conac, început de bunicul lui, Petruţa cel bătrân.