Figuri ale textului anteic

Noutățile critice sunt devastatoare: realul realului nu mai poate fi decodat, reinventat etc. după întâlnirile sale repetate cu textul, după deformările sale repetate, după transfigurările și metamorfozele acestuia; cel mult, critica face posibil un real inventat, o invenție recombinatorie a ceea ce ar mai fi rămas din realul realului după deformările sale repetate și multiplele încifrări în text ale acestuia; o decodare a realului nu este posibilă nici măcar prin textul critic, odată ce acesta se folosește de un pattern similar celui literar în naiva sa tentativă de a demola toate barierele ce îl separă de lumea realului; textul critic nu (mai) poate nici explica textul literar din perspectiva modului propriu în care acesta recombină, inventează sau numai deformează realul și nici opera asupra lumii realului, a cărei reinventare după dramatica ei suferință din trânta cu textul devine utopică.

Textul critic propune/ instituie un real propriu, un real critic, care nu este decât o formă (particulară) inventată a tuturor întâlnirilor anterioare dintre real și texte ca obiecte critice. El este o recompunere, o invenție, o mască, o fantasmă care, spre deosebire de invențiile literare (care au notorietatea de a deforma realul), mizează pe minciuna culturală (ori numai naivitatea) de a pretinde că dispune de instrumente științifice (performante) de recuperare a realului din text și că deține întreg inventarul de recuperare a realului din cleștii prea strânși ai corsetelor sale textuale. (Dorin Popescu)