Lumea credintei (decembrie 2016)

Se apropie Crăciunul cu bucuriile, cu surprizele, cu nostalgiile lui… E sărbătoarea familiei, a celor mici şi curaţi, e sinceritatea şi inocenţa în stare pură, din cupa cărora mai sorbim repede şi noi, cei mari. Dar este şi momentul când eu unul nu pot să nu mă gândesc, ca părinte, cum ar fi arătat sărbătorile noastre fără unul dintre copii, fără Maria. Simplul gând îţi urcă fiori de gheaţă în inimă. Simţi, la propriu, cum te doare sufletul, care ştim bine că este imaterial – aşadar, cum poate acesta să doară?! Ei bine, doare! Doare toată fiinţa ta, şi de aici vedem că sufletul este „îmbibat” în întreaga făptură a omului, în fiecare organ, în fiecare celulă.

Rememorarea secvenţelor de prăbuşire a lumii în care am fost puşi pe când alergam cu fetiţa în braţe prin saloanele de reanimare, zecile de minute de angoasantă aşteptare punctată de ţiuitul monitoarelor, spaimele de după trezirea ei din comă, recuperarea anevoioasă, operaţiile cu tot cortegiul lor de stres spitalicesc, iarăşi recuperarea şi cele câte au mai urmat – toate adunate la un loc ne‑au întărit. Ne‑au întărit mai întâi credinţa în Dumnezeu cel Viu, Care face minuni în viaţa reală, legăturile între noi ca familie, dar şi certitudinea că nu suntem singuri. Ne‑au deschis către ceilalţi – aflaţi în nevoie sau nu –, ne‑au arătat că există suferinţă, dar că ea poate fi mângâiată, măcar pe alocuri. (Paranteză: de un an şi jumătate încoace mi‑am propus să nu mai trec pe lângă cineva care are mâna întinsă şi să nu
reacţionez a milostenie, cumva; şi asta indiferent de cum arată omul acela.) Şi aici trebuie să vă mulţumim din nou, tuturor celor care aţi făcut posibilă minunea întoarcerii Mariei lângă noi, ca un copil aproape normal! Cu ajutorul vostru am făcut zeci de investigaţii medicale (care au culminat cu testele genetice de la Barcelona), am făcut două operaţii (Viena şi Bucureşti), putem susţine permanent recuperarea motorie şi neuronală a fetiţei, îi putem oferi un trai liniştit, cu jucării, hăinuţe şi dulciuri. Iar noi? Suntem în al nouălea cer! Şi asta chiar dacă racordarea la viaţa socială s‑a mai diluat, chiar dacă nu am mai călătorit atât pe cât voiam la iubitele noastre mânăstiri (ştim că ele sunt acolo şi că ne aşteaptă!), chiar dacă parcursul profesional a suferit modificări „în jos”; cu toate astea, starea de bine ne inundă permanent. Dar – cum să vă spun?! – nu are nimic de‑a face cu acel bine orizontal, conferit de siguranţa zilei de mâine, de succes, de poziţia socială sau de funcţie. Este o stare de bine cu sursa în altă parte. Este odihna în Domnul, este limanul promis şi atins – mai întâi prin suferinţă, apoi prin bucurie. Cred acum cu toată fiinţa că „odihna faţă de păcate, odihna faţă de patimi, este bucuria dumnezeiască, fericirea Raiului în împărăţia lui Hristos cea cerească”, aşa cum bine spune Sfântul Ierarh Serafim Sobolev (un bulgar de ispravă). Iar în completare îl aduc martor pe Evanghelistul Matei, care ne încredinţează cuvintele Mântuitorului: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi‑vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28‑29). Aşadar, de odihnă în Hristos e vorba…

Vă îndemn, aşadar, ca unul trecut prin asta (ştiţi că nu vorbesc din cărţi sau din auzite), să căutăm această odihnă, acest tip de bucurie. Este una aproape nefirească pentru oamenii trupeşti (doar trupeşti), este de neînţeles pentru minţile critice şi cinice, este sminteală curată pentru progresişti. însă noi, oamenii devenirii în Hristos, ştim ce vorbim. Şi, mai ales, ce trăim!

Răzvan BUCUROIU