Cer, câmpie, zare, drum, toate erau alb-cenuşii, zi şi noapte. Şi zăpada care cădea, cădea. Părea că o fiinţă enormă, cât hăul, destrămată în miriade de albioare albe, de puf, a cuprins întreg văzduhul, copleşind sub pufoasa-i greutate, vietăţi şi lucruri. Oamenii ieşeau la răstimpuri din case, se priveau cu ochi miraţi şi se întrebau: „Tot mai ninge?!”. {i, pe urmă, intrau din nou în casele îngheţate. Viaţa clipea greu în toată fiinţa satului. Când se lăsa noaptea, un oftat mare, cald şi greu se ridica deasupra satului, ca un fum, ca un blestem. Huiau ne-mărginirile de vântoasele care izbeau vrăjmaş în tini-cheaua îngheţată a aerului. Părea că geamuri mari, până-n înaltul cerului, se sparg în ţăndări, lovite de grei pumni nevăzuţi. O chiuială ascuţită şi aspră se desluşea când şi când din tumult, de parcă ar fi fost ţipătul Diavolului, înjunghiat de fierul roşu al Arhanghelului. Şi zăpada care cădea, cădea.
În a patruzecea noapte, pe când oamenii de sub ză-padă abia mai respirau, un glas mare, clar şi ademenitor se auzi deasupra satului:
– Veniţi cu toţii în Câmpia Fetei moarte! Acolo veţi găsi fericirea! Veniţi, veniţi!

Alexandru Lascarov-Moldovanu